10 ani mai tarziu,

important e ca pana acum n-am murit nici eu, dar mai ales nici pisica.

Musafir la tine-n viata.

Ca de cand ma stiu, ma tot gandesc. Momentul in care m-am incurcat definitiv a fost nu ala cand m-am intrebat „incotro?”, ci cand mi-am dat seama ca nu stiu nici „de unde?”. Adica ne-am obisnuit sa vedem infinitul de aici inainte, dar el este la fel de mare si cu minus. Iarasi l-am visat pe profesorul de matematica din liceu, iarasi nu mai stiam nimic din toata materia si mi-am adus aminte ca din nou trebuie sa dau bac-ul si mai sunt cateva luni si cand repet, cand? In toate orele alea ieseam la tabla si infinitul facea sens. Dupa aia urma ora de filozofie si ne-am dat dracului. Ca sa nu mai zic acuma cu viata intreaga de filozofie :))

Mai vorbesc cu oameni si astia spun abia astept sa plec de la lucru si sa ma trantesc in pat, sa dorm si aia e. Maine de la capat, fa ceva, nu ca mi-e lene. Mie mi-e si mai multa lene sa orice, dar am gasit cel putin temporar leacul. Mi-am adus aminte de perioada gradinitei, cand veneam singura acasa, ma descaltam in hol, ma schimbam de uniforma, mergeam in beci sa iau din oala mare ciorba in oala mica, aprindeam aragazul – si asta era singura mea spaima, ca daca dadeam prea putin gaz nu se aprindea, apoi facea flama mare si riscam sa ma ard, daca dadeam mare din prima la fel, e ca la iubire, daca o dozezi parca nu iubesti suficient, daca o bubui din prima sufoci – asteptam sa se incalzeasca si aici intervine toata schema :D

Citește în continuare »

Cum e cand IARASI nu mai e.

Cu secole in urma, a murit tata dintr-o data. Am vorbit zilele trecute cu iubitul meu, si-mi povestea de cutremurul ala din anii ’90; mi-am adus aminte ca in dupa-amiaza respectiva eram cu tata in pat, imi citea povesti, bietul de el trebuia sa le citeasca de zeci de ori pe fiecare, pentru ca eu ma opream la mine-n cap din cauza te miri carui cuvant si-mi inventam alta poveste, apoi pierdeam firul celei reale, si hai sa o luam de la capat. Nici pana in ziua de azi nu stiu vreuna cap-coada, n-am reusit sa ma concentrez. Stiu doar ca mi-e frica de Sf. Vineri si, de cate ori spal rufe vinerea, imi tzatzaie curul ca cine stie ce-mi face baba aia nebuna.

Atunci au inceput geamurile de la strada sa bubuie foarte puternic, iar eu zic cine naiba bate in halul asta, sa ni le sparga?!, dupa care am vazut ca se clatina si lustra, ca se misca patul cu noi, si-a strigat tata ca e cutremur, m-a luat si-am iesit repede in curte. Nestiind eu precis ce dezastru poate fi un cutremur, mi s-a parut o experienta foarte cool, asa ca de atunci tot mai astept un cutremur… dar sa fie mic, micut, insignifiant, doar cat sa-mi aduc aminte. Totusi, mai bine sa nu mai prind vreunul. Sa-mi aduc aminte ce? Acum nu mai e nimeni care sa fie acolo si sa ma apere.

Dupa ce-am venit de la inmormantare, am avut cateva accese de „lasa ca maine ma duc eu la cimitir si scormon in groapa sa-l mai vad o data”, noroc ca era stiva de coroane peste si n-as fi putut oricum. Aceeasi chestie am avut-o si acum, cand mi-am ingropat una dintre pisici, de-n cateva nopti am fost pe punctul sa iau lopata si sa o dezgrop, sa o mai tin o data in brate.

Dar e gresit.

Cand ceva se termina si doare de te ia dracu, si stii ca n-o sa mai fie niciodata, cel mai bine e sa nu ti se mai para ca s-ar putea reveni la situatia anterioara. Nu stiu cum sa zic, e greu, dar te impaci cu situatia, zi dupa zi, luna dupa luna, te obisnuiesti ca nu mai e.

Intai n-a mai fost cine sa ne ajute cu cartofii din gradina, trebuia sa caram singure – eu cu mama – roaba cu saci pana in curte. N-a mai avut cine sa schimbe cate-o tigla zburata de vant de pe acoperis. Mai bine am schimbat tot acoperisul :)) ca sa fim sigure ca nu mai tremuram la fiecare adiere de vant. Nu a mai stat nimeni sa-mi faca patinoar. N-a mai avut cine sa taie porcul. Daca m-a invatat sa merg cu bicicleta, n-a mai apucat sa ma invete sa inot, asa ca a trebuit sa ma chinui singura si cu asta. Nici unui baiat nu i-a fost frica de tata cand dorea sa ma scoata in oras. Nu o sa ma conduca nimeni la altar. Copiii mei nu vor avea parte de povestirile citite si rascitite de tata, ca daca vor semana pe mine si-si vor reface istoriile in cap, cine are rabdare sa le citeasca ceva de zeci de ori? Si-uite asa, te obisnuiesti. Pare ca dintotdeauna nu a fost acolo. Dupa douazeci de ani, iti mai raman cateva fragmente. Camasa cu maneca scurta in carouri mici asemanatoare cu pistruii lui, polobocul cu care verifica betonul proaspat turant in grajd, randurile de caramizi pe care dansam eu step by step, oh, baby (era pe vremea aia ceva melodie si eu consideram ca doar pe zidul ala pot face miscarile), tocana de cartofi care era mai buna decat a mamei, dansurile de la nunta, niste probleme rezolvate impreuna la aritmetica, cam atata ramane in capul altora dintr-o viata de om. Te obisnuiesti ca nu mai e. Nu mai e si gata. Sigur, eu sunt genul care atunci cand bunicii vor fi inmormantati acolo, o sa ma duc sa vad ramasitele din tata, oricat de sinistru suna, e bine sa vedem cat suntem si cat insemnam pe lumea asta. Ca poate asa, naibii, nu ne mai impiedicam de toate rahaturile care nu ne permit sa fim pur si simplu fericiti.

Cum naiba, cand stii ca vei fi acolo un schelet nici macar ambulant, sa te enervezi ca ti s-a infundat canalizarea sau ca a dat vecinul muzica mai tare, cand tu ai zilele numarate si trec una cate una pana la ultima, iar noi in loc sa profitam de fiecare secunda si doar sa fim, ne cramponam de diverse. Iti dai seama ce tragedie ca nu am promovat la lucru sau ca ne-a cazut plomba, da, cumplite incercari, noroc ca uitam ca murim, ca altfel am rade la fiecare problema.

Dar nu asta. Voiam sa spun ca daca nu mai e, nu mai e, dar cand ti se pare ca ar putea fi iarasi… am visat acum ceva ani ca m-am dus in camera de sus de la mansarda si tata era acolo, fix unde l-am lasat si vazut ultima oara. Imbracat tot asa, la fel de tanar, putin mai obosit. In general, cand visez, stiu ca visez, deci nu iau prea tare in seama, dar atunci a fost vis d-ala atat de real de ti-ai baga toate mainile in foc. Tata, tanar si viu, traia. Zic ce faci tata aici? Pai ca a inviat, na, s-a intors, ce era sa faca si acolo, i-a ajuns, hai ca a venit sa mai traiasca in continuare.

Parca-mi pusese Dumnezeu mana in cap. M-am repezit sa strig vaaai, a inviat tata, am iarasi tata, omg omg, ce tare. Si chiar am crezut ca e posibil, ca gata, suntem din nou toti impreuna si o sa fie bine. Dupa care m-a apucat panica. Din cauza de asta, m-am gandit ce naiba o sa faca tata pe lume cand a lipsit atata amar de vreme, si m-am apucat sa-i explic. Ma tata, pai daca nici eu nu-mi gasesc de lucru, care vorba aia, am o facultate, o experienta in societatea asta noua, stiu cu calculatorul, tu cum o sa te descurci? Noi nu avem sa te tinem si pe tine, de unde, adica na, hai ca mai e niste ciorba in beci, dar uita-te si tu, ai hainele astea ponosite, camasa asta de ani de zile pe tine imediat o sa paraie de vechime, mama o sa turbeze ca tu iar n-ai de munca, adica ce-ai venit asa tam-nesam sa ne strici noua ordinea, si tata saracu’ se uita la mine, pai acuma ce sa faca daca tot a inviat? Nu stiu, dar nici bine n-o sa iti fie, ca nu-i usor pe lume, unde te mai integrezi tu acuma? Tata ramasese ca prostit, parca nu mai stia ce sa faca, pai bine tu, io m-am chinui sa-mi revin la forma vie si tu ma bati la cap, zici ca n-aveti nevoie de mine… apoi mi-am dat seama in ce hal m-a nenorocit societatea asta imputita de consum, capitalismul asta infiorator de prost inteles, si-am zis hai tata sa te iau in brate, lasa ca ne-om descurca noi cumva, tu chiar ai inviat, chiar o sa-mi fi iarasi de acum inainte, ce bucurie, ce minune, hai sa ne imbratisam, dar zic stai incet, sa te strang usor, ca esti ca un carton invechit, ca o foaie dintr-o carte batrana care se poate face bucatele daca nu ai grija cum dai pagina. Si fix asta am facut, l-am strans prea tare, m-am incolacit acolo in jurul lui si am fost din nou asa de fericita, nu ma puteam abtine, l-am sufocat cu imbratisarea aia si chiar l-am crapat, sub povara mea chiar l-am imprastiat si strivit si s-a dus… a fost doar o iluzie, il puteam aduna intr-un faras de praf, atat, nu inviase, nu mai fiinta, a fost doar un rahat imputit de vis si m-am trezit. Pana atunci, ani de zile, am stiut ca nu mai e si-am fost suparata din cauza asta, dar acum tristetea era nemarginita, ca stiam cum ar fi fost sa fie iarasi si nu mai era, nu se mai putea, la ce a trebuit sa traiesc bucuria aia de-a crede si spera ca e posibil din nou, de ce? Ca sa sufar inca o data, de la capat, ca si cum ar fi murit ieri. Si sa incep iarasi, da, uite ca mi-ar fi zugravit casa acuma, uite ca m-ar fi dus pe munte, uite ca ar fi avut cine sa-l bata pe boul de prietenul meu care m-a batut – ca-n rest nu i-a pasat nimanui – si uite ca asa, acuma o sa-mi ia inca zece ani pana inteleg si accept din nou ca nu mai e.

Urasc chestia asta, cand ceva nu mai e, sa ti se para ca iarasi e, si-apoi din nou sa nu mai fie.

O urasc la maximum.

Iar acum trebuie cumva sa fac sa nu mai patesc inca o data asa ceva.

Ca, daca ceva este, sa ramana. Sa nu mai plece niciodata. Si-oricat de tare il strang in brate, sa nu-l stric, sa nu-l rupt, si-oricat pleaca, sa nu plece niciodata de tot, si cand vine, sa nu fie un vis, ci chiar sa fi venit.

In afara de moarte, nimeni nu ne poate lua nimic. Trebuie doar sa stim cum sa tinem strans. Nu stiu daca stiu. Nu stiu daca stie. Ma duc sa aflu. Ma duc nu sa incerc, ci sa reusesc.

Ce-ai omorat, omorat ramane. Dar daca inca traieste, inca e cu putinta. Nu e nimic gata.

Oamenii stiu ca nu se schimba ci devin tot mai mult ei insisi, dar cand stii ca fondul ala al lor e bun, nu te poti impiedica de rahaturile de suprafata.

Daca faci asta, esti un bou. E ca la flori. Pareau ca se usuca pe zi ce trece, dar m-am ambitionat si le-am inviat, le-am facut sa fie. Acum se vad din capatul strazii cum stau ele asa frumoase la balcon.

TREBUIE sa-mi iasa la fel si cu viata mea.

Tata n-a aparut in vis ca sa imi zdruncine mie nervii intentionat. Dar noi, daca ne intoarcem undeva doar asa, de florile marului, ca sa avem de unde pleca iarasi, suntem niste nesimtiti. Ziceam doar sa fim atenti, sa nu ne jucam gresit, atat.

E ca la sticluta cu otrava, it’s all fun and games, dar nu poti servi copiii chiar cu acid sulfuric pe motiv ca de ce m-ati luat in serios, doar ne prosteam si stiati cum se numeste jocul. Nu ca stiu ca nu se intelege nimic din ce-am scris, dar imi trebuia mie.

–

Cand am fost la Prislop, la mormant la parintele Arsenie, am auzit ca este si grota aia in care se retragea el. Un pic mai incolo, trebuia sa cobori o rapa pana sa ajungi. Mie mi-e rau de inaltime, ma apuca tremuratul si panica, am vazut in dreapta ca daca pic acolo, ma duc de ma sparg, si-am vrut sa ma intorc, ce-mi trebuia mie grota. Apoi ma tot uitam in spate si ma gandeam Doamne, cum o sa ma intorc, ca daca merg pana la capat am si mai mult greu inapoi de urcat. Un preot tanar din multime m-a vazut ca imi tot rotesc capul si mi-a zis „nu te mai uita inapoi, ca femeia lui Lot, ci mergi inainte”.

Am vrut sa spun lasa ca ma duc eu indarat, si de acuma asa o sa fac, o voi lua doar pe drumuri pe care stiu ca le pot duce, pe care nu-mi va mai fi frica. Dar nu, asta aplici chiar pe drumul pe care esti atunci. Nu de maine, ci din fix punctul in care esti azi, nu te mai uiti inapoi si mergi. Atat.

Pe drumul asta pe care la un moment dat l-ai ales, pe care ai facut cinci mii de greseli, mai rau e sa nu apuci sa faci inca cinci mii de lucruri bune. Nu pe altul, nu, tot pe asta. Pana la capat.

Vezi ca ti-am stricat casA.

Insemnarea asta nu necesita amanare, deoarece de cand imi doresc sa o scriu – dar nu am timp – se tot aduna chestii si deja incepe sa-mi fie frica, deci o voi arunca aici rapid, sa ma scap de nervii universului.

Cum sunt suparata pe viata – a se nota, ea s-a suparat intai pe mine, la care nici eu n-am mai vrut sa ma mai joc – toata lumea din jurul meu s-a alarmat. Ca, doamne fereste, sa nu ma supar de tot la fix momentul inoportun. De exemplu, o prietena trebuia sa-si dea disertatia, asa ca m-a rugat sa nu care cumva sa mor inainte de sustinerea lucrarii, eu fiind singura care o sustineam sa o sustina, altfel ea si-ar fi bagat picioarele in ele retele neuronale  si-acum ar fi depus cv-uri cu un rand in minus, ceva de neconceput! Alta, profesor univeristar, s-a plans de salariile mici din sistem si m-a indemnat sa mai rabd pana primeste banii pe un proiect, ca n-are din ce sa-mi ia coroana, precum nici alte buchete de flori (zic flori si mi se face rau). Auzind asa, am scris in testament ca pisica sa ramana la cineva bogat, dupa care profesoara s-a suparat si mi-a batut obrazul, ca ce, ea nu are curte sa-mi creasca animalul orfan?! Bine ca o dau altora, na, sa-mi fie rusine. Strangand eu de zor bani prin metoda „de maine nu mai mananc nimic niciodata”, imi suna telefonul cu cereri de te rog da-mi si mie ca trebuie sa platesc nu stiu ce, pana in data cutare. Si le zic bai cretinilor, eu sunt cu un picior in groapa si voi va imprumutati de la mine? Scadenta mai si depasea termenul cand preconizam eu ca nu voi mai rezista pe acest pamant, de aceea i-am rugat sa ii returneze mamei datoria. Dar cum de cand prietena mea cea mai buna s-a culcat cu ala cu care ma culcam eu nu mai cred in prietenii, n-am avut incredere nici in astia de fata, parca vad cum ar fi sunat-o pe mama, biata de ea, sa-i ureze condoleante si sa o compatimeasca, in timp ce si-ar fi calculat ei ca totusi am fost o fata buna, deci precis le-am lasat banii aia sa se foloseasca pana la capat de ei. Si nici pe mama nu puteam sa o sun sa-i zic vezi ca ai de luat niste bani, ca daca totusi nu-mi ieseau pasentele si apoi chiar mi i-ar fi cerut de unde de neunde!

Citește în continuare »

I hope your next girl writes better than me.

I’m done here.

No song.

Because no life.

Protectia consumatorului de iubire.

„Cati ani aveati cand v-ati intalnit?

Eu 22 si Nichita 45. Pe urma am implinit 23 si el 46 – in momentul cand am hotarat sa ramanem impreuna eram exact „jumatatea” lui. Singura data cand se putea, pe urma nu s-ar mai fi potrivit. Suna a predestinare.” Dora, a treia sotie a lui Nichita Stanescu.

Traiesc intr-o lume in care, dupa ce mori, iti sunt contorizate sotiile (amantele niciodata). Joburile oficiale pe care le-ai avut. Adresele concrete ale caselor in care ai locuit. Initialele parintilor. Masinile pe care le-ai condus. D-astea. Pe care ai avut acte. Nu-i pasa nimanui de ce nu se poate dovedi in mod legal. La tribunal, la politie, la primarie. Atat conteaza, restul ramane in capetele noastre si mai ales in suflete, care se duc naibii in alta lume si presupun ca nici stafiile nu-s musai interesate de cum au stat de fapt lucrurile.

Iar nu mai am ochelari si nu pot scrie mult ca ma doare rau capul. De suflet nici sa nu pomenesc. De altfel, de vreo doua luni incoace, am mii de dialoguri interioare, de discursuri si de concluzii, acum nu dorm cu zilele ca am obosit tare, inainte am dormit cu saptamanile ca sa uit, dar nu uitam. Stii ce mi s-a intamplat in vis? Eram cu omul pe care-l iubesc. Ii nascusem primul copil, uite, acuma mi-e si mila de el ca l-am abandonat acolo mic in somn ca latrase cainele si m-am trezit, daca de fapt si visul e tot real ca realitatea asta sinistra si eu nu ma mai pot intoarce acolo, imi moare copilul de foame, na, in fine, aberez. Dar e greu. Tare.

Consumatorii de iubire sunt protejati doar de niste acte, de aia oamenii se si inghesuie la starea civila. Dai cu semnatura si stii ca, de atunci incepand, daca faci un milion de euro, inseamna doar pe jumatate, ca la o adica vei fi dat in judecata si trebuie sa imparti. Iti platesti ratele si nu conteaza ca ai avut salariu mai mare, la o adica vei imparti casa si aia e. La o adica asta cand se intampla, mai precis?

Citește în continuare »

Te iubea, boule.

Cand reusesti sa strivesti orice gandac din lume, pe cel mai mare, pe cel mai frumos, pe ultimul ramas din specia lui – asa, ai sa strici mersul lumii, si ce daca, nu iti pasa -, pe cel mai destept, pe cel mai cel. Pe toti. A fost greu, cum sa nu fie greu, se inmultesc astia ca raul, apar de unde nici nu te astepti. O crima d-asta dureaza cam cat un zambet, ironic, ce-i drept. Nu-ti pasa. Razi, calci pe ei si in sfarsit ramai singur. Aerisesti camera, lumea, e bine acum. Liniste si respirabil si intocmai ce-ai vrut.

In urma gandacilor nu ramane nimic, chiar nimic, poate doar niste pagini obosite prin cateva manuale, nu le rasfoieste nimeni, inca trei ani si existenta gandacilor va fi complet stearsa din memoria colectiva. Sa-i ia dracu, oricum doar stricau tot, erau galagiosi si lipiciosi. Bleah.

Si-apoi stii. Ca mai este totusi unul. Cum s-a salvat el, cine poate sa spuna. Este un gandac singur, tare greu trebuie sa-i fie si lui. In toata mila, l-ai omori si pe asta. Asta stii sa faci, nu ai uitat cum. Nu ai cum sa uiti, sunt niste mutari sigure, dureaza cat un zambet.

Dar nu mai stii sa zambesti ironic, nu-ti iese. Te repezi la oglinda si exersezi. Haide, nu se poate, trebuie. Si-n loc sa iti aduci aminte, te trezesti zambind. De data asta, pe bune. Ce se intampla. Mai bine sa dormi, poate esti obosit si de aia. Incerci si maine. Si poimaine. Nu mai faci nimic altceva decat asta, gandacii n-au ce cauta pe lume – si o singura lume stii, lumea ta – deci esti dator sa ii strivesti. Nu-ti iese. Rememorezi ce ai facut in alte dati, in multele alte dati. Era simplu. Nu mai e simplu. Credeai ca ai uitat sa plangi, dar uite ca n-ai uitat sa plangi, uite ca n-ai uitat nici sa razi, atunci uita-l de tot. Daca nu merge omorat, ignora-l, minte-te ca nu exista. Spune-ti zilnic: gandacii mai exista doar in cartile vechi, prafuite, pe care nu le mai citeste nimeni. Ba nu, cartile in care mai existau povesti despre gandaci au fost arse in Alexandria, am vazut chiar si filmul, apare clar inregistrarea momentului. Atunci de ce nu reusesti.

Omleta cu bacon.

Ma scoate din sarite wordpress-ul asta pe care nu gasesc nici o tema de Doamne ajuta si chiar asa, Doamne ma tot ajuta dar, desi teoretic sunt in cea mai buna perioada a vietii mele, practic ma scald intr-un sictir si-ntr-o ciufutenie de nopti mari, ca atunci se amplifica mai ceva. Imi place sa postez direct din dashboard, ca doar n-o sa imi deschid fisier word de parca cine stie ce am de zis, cumplit ma termina pagina aia alba, dar dashboard-ul de aici e ca o fituica imbecila, zici ca dau citirea la curent, insira-ti frustrarea in cinci cifre. Plus ca a inceput sa ma sece numele asta de didlee citit gresit de toata lumea, lasa ca ma mut eu pe blogsopot-ul meu frumos, dar cand si de ce.

Citește în continuare »

Depresia iarna-primavara, colectia 2013 by DID.

In esenta, mi-am dorit sa scriu despre cea mai misto vacanta din viata mea, aia de pe barca, dar intre timp am baut si nu prea mai reusesc sa articulez chestii, sa-mi ziceti totusi daca va intereseaza sa ma laud eu cu fericirea mea de cateva zile din Octombrie. Intre timp, o sa pun o poza, multumesc pentru parama si atentie!

A propos, sunteti fericiti? A fost un an bun? Mai puteti?

Personalitate lovita in plin de normalitatE

Te simti cateodata ca-n perechea aia de sosete sintetice pe care ti-ai pus-o inainte sa te infigi in adidasii tot sintetici; degeaba ti-ai spalat talpile inainte, caci incet, incet, incepi sa simti cum transpiri si cum nu iese pe nicaieri, nu se aeriseste, ai niste picioare umezite si reci si aparent poti defila incaltat in halul ala, nu se observa, nu miroase, dar tu stii. Doar tu stii. Aparent esti proaspat ca o floare de primavara imbaiata in roua diminetii racoroase, in adevarat esti imputit si atat, rabda acolo, doar n-o sa te descalti in plina strada sa-ti bagi picioarele in fantanita din centrul orasului. Aia arteziana si colorata.

Am chef sa injur, sa zic nu inteleg in pula mea cum functioneaza intreaga situatie si ce pizda ma-sii se intampla dintr-o data cand nimic nu anunta intamplarea asta, oricum previziunile sunt de cacat, sa ne pisam pe ele ca nici ratatii aia de economisti n-au stiut ca vine criza, nimeni nu zice in ce moneda e mai bine sa te indatorezi cand incerci sa-ti setezi viata in avans si-i oricum bine sa ai o umbrela la tine si cand aia tipa din toate televizoarele ca vom muri de soare peste capetele noastre cretine. Sa ma fut. Asa, am injurat suficient, cand te gandesti ca de ceva ani de zile am refuzat sa mai injur, dar ce bine este, sa-ti bagi pula ce tare e sa injuri cand te fute dezechilibrul interior pe care nu-i dispus nimeni sa-l inteleaga fiindca, sa ne ia naiba, traim intr-o lume de oameni normali si toti stiu care e treaba si raspunsul la intrebarea „incotro?.  Na, acum ma darama tristetea ca mi-am facut norma de injuraturi pentru inca niste ani, iarasi trebuie sa ma exprim politicos.

Daca nu te apuca niciodata sa vezi totul scaldat intr-un mare rahat, felicitarile mele, ai avut poate o viata perfecta, te-ai nascut in familia perfecta si ati mers in fiecare vara la mare si ma-ta nu era grasa si nici taica-tau nu era alcoolic si aveati bani de vata pe bat in parcurile de distractii, diriginta ta din generala nu statea cu caciula de blana pe cap si nu te intrebai niciodata daca are paduchi sau creier pe sub caciula aia blestemata, profesoara ta de geografie nu era o bunaciune culturala si nu-ti venea sa te gandesti cum se fute cu aia care o asteptau dupa ore in masini scumpe in fata scolii, nu, tu te gandeai doar sa vizitezi locurile pe care ti le arata ea pe harta, te faci tu mare si le vezi, te-ai facut mare si esti perfect normal ca ai avut o viata perfecta, te-au dat la ore de pian, balet, inot, gramatica, dansuri de societate, matematica, chitara, desen, esti o fiinta complexa, ai vizitat galeriile de arta si nimeni nu i-a pus in cap altcuiva oala de sarmale cand petreceati impreuna craciunul. In familia ta perfecta.

Citește în continuare »