Jurnaluts 7 – 25.07.2013

How much is the clock, chiar am intrebat asta intr-o zi, in cea mai importanta zi din viata mea. Cred ca era pe la pranz, trecut de unu, fiecare minut era important, si valiza aia a mea insista sa nu mai apara, si daca plec fara ea, ce are, sa nu plece altcineva cu ea, ce aveam in valiza atat de important, nimic, acum nu mai tin minte decat ce-mi convine mie (dar le stiu pe toate inauntru), ca am baut afara si-am vrut sa scriu la jurnaluts sub cerul liber, numai ca mi-am dat seama ca in viata mea n-am scris decat intre patru pereti. Viata mea s-a terminat in ziua in care am intrebat how much is the clock. Nimanui nu i-a pasat, doar unei fete, parca, ea mi-a zis ora si-apoi m-am speriat, what time zone, apoi am pierdut-o, a venit si valiza, a trebuit sa alerg pe tot felul de holuri si faceam pe mine, n-am mai facut pe mine, n-am baut apa, nu nimic altceva, am tipat la toata lumea. Daca era acolo un atentat sa fi zis cineva luam un prizonier si eu sa fi fost aia, mi s-ar fi terminat viata tot in ziua aia dar macar n-as fi stiut de ce.

How much is the clock. M-am iertat pentru asta, normal, dar n-am uitat. Nimeni nu uita niciodata. Mai demult i-am spus mamei tot ce n-am uitat. A plans, normal, n-am reusit sa tin minte vreo poezie la viata mea, la a treia strofa incepeam sa ma incurc, dar pentru ce trebuie sa stim pe de rost, daca am inteles ideea, ca asa, de-atat ajutor am avut si eu nevoie, sa ma asculte cineva la poezii, si mama zice lasa-ma dracului nu ma mai chema sa te ascult iarasi ca deja am invatat-o eu, luna tu stapana  marii, pe ceva cu bolta te prelingi, scurgi, luneci, oricum, Cosmin a zis ca el a invatat-o pana s-a spalat pe dinti in baie, si ce daca, ai dintii mai urati decat mine, na, si n-o sa ridic mana sa ma asculte, s-a prins pana si profesorul asta care fumeaza in nestire – sta in usa deschisa a clasei, fumeaza si ne spune despre opere – e director si n-are cine sa-l dea afara, dar a facut cancer pana la urma cand nici n-a mai fost director, a fumat si-n ziua aia, mi se pare natural, ce, eu parca nu mor de dor si-n ziua cand chiar mor.

Doar ti se spusese sa nu mai, ca nu face bine la sanatate. Ce naiba am vrut sa zic, in ritmul asta peste trei luni cand voi nota iarasi la jurnaluts nu voi sti in ce situatie ma scaldam astazi 25.7. care s-a facut deja 26 dar asa un numar deloc nu-mi place, nu l-as juca la loto nici daca as fi convinsa ca e castigator. Da-te naibii, 26. In schimb, altele. (in 26 cred ca mi-a zis ai toate sansele sa nu)

Read the rest of this entry »

Protectia consumatorului de iubire.

“Cati ani aveati cand v-ati intalnit?

Eu 22 si Nichita 45. Pe urma am implinit 23 si el 46 – in momentul cand am hotarat sa ramanem impreuna eram exact “jumatatea” lui. Singura data cand se putea, pe urma nu s-ar mai fi potrivit. Suna a predestinare.” Dora, a treia sotie a lui Nichita Stanescu.

Traiesc intr-o lume in care, dupa ce mori, iti sunt contorizate sotiile (amantele niciodata). Joburile oficiale pe care le-ai avut. Adresele concrete ale caselor in care ai locuit. Initialele parintilor. Masinile pe care le-ai condus. D-astea. Pe care ai avut acte. Nu-i pasa nimanui de ce nu se poate dovedi in mod legal. La tribunal, la politie, la primarie. Atat conteaza, restul ramane in capetele noastre si mai ales in suflete, care se duc naibii in alta lume si presupun ca nici stafiile nu-s musai interesate de cum au stat de fapt lucrurile.

Iar nu mai am ochelari si nu pot scrie mult ca ma doare rau capul. De suflet nici sa nu pomenesc. De altfel, de vreo doua luni incoace, am mii de dialoguri interioare, de discursuri si de concluzii, acum nu dorm cu zilele ca am obosit tare, inainte am dormit cu saptamanile ca sa uit, dar nu uitam. Stii ce mi s-a intamplat in vis? Eram cu omul pe care-l iubesc. Ii nascusem primul copil, uite, acuma mi-e si mila de el ca l-am abandonat acolo mic in somn ca latrase cainele si m-am trezit, daca de fapt si visul e tot real ca realitatea asta sinistra si eu nu ma mai pot intoarce acolo, imi moare copilul de foame, na, in fine, aberez. Dar e greu. Tare.

Consumatorii de iubire sunt protejati doar de niste acte, de aia oamenii se si inghesuie la starea civila. Dai cu semnatura si stii ca, de atunci incepand, daca faci un milion de euro, inseamna doar pe jumatate, ca la o adica vei fi dat in judecata si trebuie sa imparti. Iti platesti ratele si nu conteaza ca ai avut salariu mai mare, la o adica vei imparti casa si aia e. La o adica asta cand se intampla, mai precis?

Read the rest of this entry »

Te iubea, boule.

Cand reusesti sa strivesti orice gandac din lume, pe cel mai mare, pe cel mai frumos, pe ultimul ramas din specia lui – asa, ai sa strici mersul lumii, si ce daca, nu iti pasa -, pe cel mai destept, pe cel mai cel. Pe toti. A fost greu, cum sa nu fie greu, se inmultesc astia ca raul, apar de unde nici nu te astepti. O crima d-asta dureaza cam cat un zambet, ironic, ce-i drept. Nu-ti pasa. Razi, calci pe ei si in sfarsit ramai singur. Aerisesti camera, lumea, e bine acum. Liniste si respirabil si intocmai ce-ai vrut.

In urma gandacilor nu ramane nimic, chiar nimic, poate doar niste pagini obosite prin cateva manuale, nu le rasfoieste nimeni, inca trei ani si existenta gandacilor va fi complet stearsa din memoria colectiva. Sa-i ia dracu, oricum doar stricau tot, erau galagiosi si lipiciosi. Bleah.

Si-apoi stii. Ca mai este totusi unul. Cum s-a salvat el, cine poate sa spuna. Este un gandac singur, tare greu trebuie sa-i fie si lui. In toata mila, l-ai omori si pe asta. Asta stii sa faci, nu ai uitat cum. Nu ai cum sa uiti, sunt niste mutari sigure, dureaza cat un zambet.

Dar nu mai stii sa zambesti ironic, nu-ti iese. Te repezi la oglinda si exersezi. Haide, nu se poate, trebuie. Si-n loc sa iti aduci aminte, te trezesti zambind. De data asta, pe bune. Ce se intampla. Mai bine sa dormi, poate esti obosit si de aia. Incerci si maine. Si poimaine. Nu mai faci nimic altceva decat asta, gandacii n-au ce cauta pe lume – si o singura lume stii, lumea ta – deci esti dator sa ii strivesti. Nu-ti iese. Rememorezi ce ai facut in alte dati, in multele alte dati. Era simplu. Nu mai e simplu. Credeai ca ai uitat sa plangi, dar uite ca n-ai uitat sa plangi, uite ca n-ai uitat nici sa razi, atunci uita-l de tot. Daca nu merge omorat, ignora-l, minte-te ca nu exista. Spune-ti zilnic: gandacii mai exista doar in cartile vechi, prafuite, pe care nu le mai citeste nimeni. Ba nu, cartile in care mai existau povesti despre gandaci au fost arse in Alexandria, am vazut chiar si filmul, apare clar inregistrarea momentului. Atunci de ce nu reusesti.

Omleta cu bacon.

Ma scoate din sarite wordpress-ul asta pe care nu gasesc nici o tema de Doamne ajuta si chiar asa, Doamne ma tot ajuta dar, desi teoretic sunt in cea mai buna perioada a vietii mele, practic ma scald intr-un sictir si-ntr-o ciufutenie de nopti mari, ca atunci se amplifica mai ceva. Imi place sa postez direct din dashboard, ca doar n-o sa imi deschid fisier word de parca cine stie ce am de zis, cumplit ma termina pagina aia alba, dar dashboard-ul de aici e ca o fituica imbecila, zici ca dau citirea la curent, insira-ti frustrarea in cinci cifre. Plus ca a inceput sa ma sece numele asta de didlee citit gresit de toata lumea, lasa ca ma mut eu pe blogsopot-ul meu frumos, dar cand si de ce.

Read the rest of this entry »

Depresia iarna-primavara, colectia 2013 by DID.

In esenta, mi-am dorit sa scriu despre cea mai misto vacanta din viata mea, aia de pe barca, dar intre timp am baut si nu prea mai reusesc sa articulez chestii, sa-mi ziceti totusi daca va intereseaza sa ma laud eu cu fericirea mea de cateva zile din Octombrie. Intre timp, o sa pun o poza, multumesc pentru parama si atentie!

A propos, sunteti fericiti? A fost un an bun? Mai puteti?

Personalitate lovita in plin de normalitatE

Te simti cateodata ca-n perechea aia de sosete sintetice pe care ti-ai pus-o inainte sa te infigi in adidasii tot sintetici; degeaba ti-ai spalat talpile inainte, caci incet, incet, incepi sa simti cum transpiri si cum nu iese pe nicaieri, nu se aeriseste, ai niste picioare umezite si reci si aparent poti defila incaltat in halul ala, nu se observa, nu miroase, dar tu stii. Doar tu stii. Aparent esti proaspat ca o floare de primavara imbaiata in roua diminetii racoroase, in adevarat esti imputit si atat, rabda acolo, doar n-o sa te descalti in plina strada sa-ti bagi picioarele in fantanita din centrul orasului. Aia arteziana si colorata.

Am chef sa injur, sa zic nu inteleg in pula mea cum functioneaza intreaga situatie si ce pizda ma-sii se intampla dintr-o data cand nimic nu anunta intamplarea asta, oricum previziunile sunt de cacat, sa ne pisam pe ele ca nici ratatii aia de economisti n-au stiut ca vine criza, nimeni nu zice in ce moneda e mai bine sa te indatorezi cand incerci sa-ti setezi viata in avans si-i oricum bine sa ai o umbrela la tine si cand aia tipa din toate televizoarele ca vom muri de soare peste capetele noastre cretine. Sa ma fut. Asa, am injurat suficient, cand te gandesti ca de ceva ani de zile am refuzat sa mai injur, dar ce bine este, sa-ti bagi pula ce tare e sa injuri cand te fute dezechilibrul interior pe care nu-i dispus nimeni sa-l inteleaga fiindca, sa ne ia naiba, traim intr-o lume de oameni normali si toti stiu care e treaba si raspunsul la intrebarea “incotro?.  Na, acum ma darama tristetea ca mi-am facut norma de injuraturi pentru inca niste ani, iarasi trebuie sa ma exprim politicos.

Daca nu te apuca niciodata sa vezi totul scaldat intr-un mare rahat, felicitarile mele, ai avut poate o viata perfecta, te-ai nascut in familia perfecta si ati mers in fiecare vara la mare si ma-ta nu era grasa si nici taica-tau nu era alcoolic si aveati bani de vata pe bat in parcurile de distractii, diriginta ta din generala nu statea cu caciula de blana pe cap si nu te intrebai niciodata daca are paduchi sau creier pe sub caciula aia blestemata, profesoara ta de geografie nu era o bunaciune culturala si nu-ti venea sa te gandesti cum se fute cu aia care o asteptau dupa ore in masini scumpe in fata scolii, nu, tu te gandeai doar sa vizitezi locurile pe care ti le arata ea pe harta, te faci tu mare si le vezi, te-ai facut mare si esti perfect normal ca ai avut o viata perfecta, te-au dat la ore de pian, balet, inot, gramatica, dansuri de societate, matematica, chitara, desen, esti o fiinta complexa, ai vizitat galeriile de arta si nimeni nu i-a pus in cap altcuiva oala de sarmale cand petreceati impreuna craciunul. In familia ta perfecta.

Read the rest of this entry »

Toata viata in apnee.

Bucura-te, ai o viata aproape perfecta.

Acum douazeci si cinci de ani, cineva m-a impins din greseala intr-un bazin adanc de trei metri si jumatate, umplut cu apa de izvor de munte, la fel de limpede precum de rece. Nu stiam ce inseamna a inota, asa ca m-am dus sageata in jos, printre straturile care isi schimbau culoarea si vuietul, mai departe, mai lichid, mai intens, si-a fost momentul in care am inteles ce inseamna uimirea, n-am clipit deloc si n-am incercat sa respir, era atata altfel de frumusete, toata peste capul meu. Am avut timp sa vad lumina de deasupra care se indeparta cuminte, urmata de disperarea cu care am fost tarata inapoi. Si toti oamenii isterizati din jur care intrebau daca esti bine, fetito.

Dupa care deloc n-am mai avut timp sa fiu vreodata atat de bine.

Bucura-te, ai o viata aproape perfecta.

Read the rest of this entry »

Nu stii cum zic.

M-au apucat toate tristetile pamantului. Si, daca astazi tot am dreptul la o dorinta, vreau sa fie aia cu scrisul. Sa-mi iasa macar o data asa cum imi imaginez eu. Am material cat pentru trei secole. In viata reala, nu par a reusi ceva, vreodata. Atunci macar sa fiu in stare sa ma mut pana ma ia naiba dincolo, cat imi doresc, cat imi doresc asta. Cam cat te pe tine. Dar pana si Nobelul mi-e mai la indemana. Ma gasiti voi si prin partile viitoare, nu ma indoiesc. http://www.youtube.com/watch?v=cMFWFhTFohk

Acum cinci ani, tot aia.

Le-am gasit, mi le-am copiat pe fb, dar de fapt le vreau aici. Sa ziceti merci ca nu le-am recuperat pe toate 3000, hahaha, mi-am strofocat mintile sa-mi aduc aminte adresa sub care le-am ascuns cu tot cu parola, dar nici o sansa. Chestia asta cand eu nu mai postez ce-mi tuna pe blogul meu din cauza ca [...], mi se pare o tampenie grozava, e pe felie cu alta faza de care m-am prins acum cateva zile: frate, eu sunt inca mega spalata pe creier. Nu m-as fi asteptat la asa ceva chiar din partea mea. Cred ca trebuie sa-mi dau niste palme interioare si sa-mi repet cateva chestii, numai ca n-am timp sa fac asta in scris. Dupa vacantaaaa. Mi s-a impartit lumea in doua, I.V. si D.V., de-am inceput sa ma gandesc doar n-o fi oare asta ultima excursie din viata mea, de ma stresez atata?! Imi place cum eram eu tanara si agitata, tot intr-o tensiune mi-am purtat zilele, ma intreb cum de n-am facut infarct sau ceva. Luam la modul personal pana si starea vremii dar, una peste alta, imi pare rau pentru mine ca a trebuit sa ma chinui atata amar de vreme sa inteleg ca nu [...]. E super OK si [...]. N-am nici o indoiala ca la cincizeci de ani o sa fiu omul pe care mi-l doream. (la treizeci, hahaha). In fine, franturile de jurnal mega personal si vechi.

Read the rest of this entry »

Si cu castraveti.

Am vrut sa scriu despre saracie, de un an incerc asta, pe ton amuzant, neutru, trist. Nu-mi iese in nici o varianta, din cauza ca nu am trecut peste perioada aia si n-am sa trec vreodata. E singura chestie pe care nu o voi depasi, mai ales ca nici nu imi doresc. Nu vreau sa uit ca nu cumva sa ajung ca oamenii pe care ii cunosc si care nici macar nu  sunt capabili sa isi inchipuie cum e cu putinta asa ceva. Care cred ca aia de cauta prin gunoaie o fac de fita. Care au impresia ca expresia a muri de foame este o expresie si-atata tot. Care arunca o pizza intreaga la gunoi si cand le zici sa ti-o dea tie acasa, sunt siguri ca glumesti, doar n-are cum sa fii serios, ce, esti caine? Esti sarac? Atat de sarac? Nu se poate.

Read the rest of this entry »