Gaaap’s

Sunt prea multe intrebari la care nu stiu sa raspund. E o liniste fizica, stagnanta, asezata, inradacinata chiar. Nu e una din linistile bune. Ele sunt doua, linistile. Cea buna, fara griji, de dorit, ce se aseaza si acopera, dar niciodata nu complica cu inradacinare; vine cand trebuie si pleaca cand ii ceri. Si-apoi, e linistea pe care eu o simt acum si pe care nu pot sa o descriu. E clar ca nu e de bine daca nu pot sa o descriu.

Trebuie sa lupti pentru tot, intr-un fel sau altul. Dar cel mai mult trebuie sa lupti sa ai oameni aproape. Cand incetezi sa lupti, dispar…dispar parca tot asa cum au intrat in viata mea, repede si pe nesimtite. Descopar uneori o liniste in efemeritate; efemeritatea relatiilor, sentimentelor, trairilor, senzatiilor, zambetelor, durerilor, amaraciunii…fericirii. Mi-e frica de efemeritatea fericirii. Tie nu?
Fie sunt eu prea neincrezator in oameni, fie am dreptate. E greu de urmarit, insa cred ca nu avem timp. Mortalitatea noastra ne condamna intr-un fel. Nu pot sa pastrez vii relatiile cu oamenii cu care nu interactionez des. Cred ca nu e o esuare a mea. Poate e natura vietii. Sau poate ca lucrurile stau intr-o amorteala pana cand prind viata din nou. Sau poate ca nu e nevoie sa stiu toate lucrurile astea….

Inca e liniste.

Imi amintesc foarte clar un moment, din cand in cand. Si acum. Aud cani ciocnindu-se, o muzica linistita pe fundal, zgomot de fond de la o plasma prinsa deasupra sticlelor. Pasi pe o podea de lemn, tocuri, pantofi, bocanci, tenisi, nu conteaza. Scartaituri de scaune si un clopotel ce suna la intervale neregulate, urmat de un clinchet metalic. Din cand in cand se deschide o usa. Si se inchide la loc. Nu e frig, nu e nici foarte cald. E foarte confortabil. Si desi sunt nori afara si sta sa ploua, nu a inceput inca. Rade cineva, o fata. Se mai ciocnesc doua cani cu cafea. Am mai intors o pagina, dar nu am continuat cu primul rand de pe ea. Inca nu ploua si sunt pline trotuarele. Le vad pentru ca m-am mutat de trei ori pana sa prind o masa la geam. Intra Robert si rade de cartea din mana mea. Cred ca e prima oara cand ma vede cu una in mana intr-o cafenea. Rad si eu pentru ca imi place enorm.
Cred ca a plecat Robert pentru ca e liniste din nou. Imi place foarte tare senzatia si sunt fascinat pentru ca o simt pentru prima oara. Ma concentrez tare sa o tin minte. Se aude clopotelul, clinchetul metalic si un fade-in al unui ras inconfundabil. Nu ridic privirea. Nu e nevoie. Stiu sigur ca au intrat Ioana si Mona in cafenea. Sunt fericite, linistite, entuziasmate ca sunt abia la jumatate. Imi lasa multele pungi de hartie, plasute mici de plastic si vorbesc mult despre comorile din inauntru. Ma parasesc repede pentru ca aud clopotelul din nou.
Am terminat inca un capitol. Rup un servetel alb si il asez intre pagini. E aproape seara si sunt alti oameni cu mine acum. Au trecut trei ore de cand m-am asezat pe scaunul maro cu pernuta visinie. Sunetele sunt mai vii acum. Forfota e mai mare. Parca si televizorul e putin mai tare. E plin. Nu se mai aud clinchete de cani. Halbe mari si sticle mai mici se ciocnesc acum si rasul le leaga pe toate. E trecut de ora 6. S-au intors toti patru. A venit si Pavel. Suntem inconjurati pe distanta de 3 mese de plase, pungi, ghiozdane si bagaje. Radem si bem cafele. Noi am ramas inca la cafele…

N-am uitat nimic pentru ca a insemnat ceva pentru mine. Acum, la aproape un an de atunci, nu am uitat nimic.

Parca nu mai e asa liniste acum.

Imi amintesc un prim plan de ochi albastri, par castaniu bucalat si o fericire ce radia. Doar fericirea era a mea. Restul era in fata mea….si cumva, facea parte din mine. Un gazon verde verde si unele jucarii imprastiate ici colo. Cu greu imi amintesc detaliile astea. Pentru ca simteam…simteam mai mult de cat vedeam; o liniste, o impacare, fericire, extaz si mandrie, bucurie grava si pregnanta. Cred ca simteam de fapt implinirea ce mi-o dadeau acele doua manute si doua picioare care alergau razand spre mine. Cred ca avea 3 ani. Timp de 3 minute, omuletul acela m-a implinit. Fara macar ca el sa existe inca. Mi-am dat seama inspre ce ma indrept; sau cel putin spre ce imi doresc sa merg. Pentru cat a durat, m-am visat tata. Si pentru 3 minute am fost implinit cu totul…..

Stateam printre carti si cduri, printre notebookuri si creioane, printre romane si pagini pentru sine. M-am plimbat de trei ori prin aceleasi sali inguste si pline de foi. A fost minunat. Mi-am dat seama ca nu stiu nimic, ca toate acele titluri sunt fascinante pentru ca nu le mai auzisem pana acum; citate si critici pe spate care te faceau curios fie si doar sa te dezvolti personal (era un perete dedicat acestei sectiuni). Am reusit doar sa le ating. Citeam titlul, admiram ilustratia, imi repetam autorul in cap de cateva ori si luam cartea in mana. Simteam sa o ating, sa o cred si sa o simt. Am simtit in 20 minute astazi, ce n-am simtit niciodata intr-o camera cu carti. M-am simtit inconjurat de oameni, nu de cartile lor. Si cand l-am vazut pe Salinger….. Cand l-am vazut m-am repezit spre el. Aveam un alt om in mana dar n-a contat. L-am zarit pe Coelho, si nici asta n-a contat. Am ajuns la el, la Salinger si l-am luat in mana. Pe el l-am mangaiat. Pentru ca mi-e drag. A fost singurul prieten pe care l-am recunoscut acolo. Sau, cel putin, a fost primul. Cautam o viata in 300 de pagini, dar n-am putut sa aleg.

Acum scriu printre masini, faruri si claxoane. O lume agitata isi batatoreste pasii pe kilometrii de trotuare. Bate vantul. E aproape iarna si eu mi-am amintit de o aventura.

Job-ul pe care il am ma pune fata in fata cu oameni. In fiecare zi. Inevitabil vezi multe, observi si mai multe, si inconstient de cele mai multe ori tragi concluzii; despre viata, suferinta, iubire, prietenie, interes, jocuri si realitati. Mereu sunt pus fata in fata cu oameni…si cu decizii. Ce sa cred, pana unde sa cred…dar aproape de fiecare data intrebarea e ‘ce imi doresc sa cred’. G spune mereu sa respiram iubire, ca e indeajuns; ca prin simplul exercitiu de respiratie, fara asteptari, fara planuri, doar tu si prezentul, cladesti fericire in tine.  Asa e?

Eram la volan. Ma intorceam de la aeroport acasa. Era un trafic ingrozitor. 17:10. Nu ma grabeam nicaieri pentru ca efectiv nu aveam unde sa ajung. Nimic in plan, nimic pentru ziua de azi. Eram speriat de mine si de ce voi ajunge sa simt cu tot acest timp liber. Mi-era frica de greseli, de ceea ce nu-mi doresc sa fiu, de scapari. Dar mi-am adus aminte de mine in toata aceasta frica. Mi-am adus aminte de ce insemn eu pentru mine, de lucrurile pe care le-am realizat si de omul care am devenit. Mi-am dat seama de tot ceea ce pot sa fac si de incapatanare, ambitia, curajul si dedicarea de care sunt capabil. Si mi-am adus aminte si de prietenii mei: cei pe care ii duc la aeroport, cei cu care vorbesc prin mesaje si cei care sunt aici sau plecati peste mari si tari. Nu ma simt singur avandu-I pee i si nu ma simt singur avandu-ma pe mine. Sunt exact unde vreau sa fiu in acest moment al vietii mele.

Au fost cateva luni complicate. De la o zi la alta totul se schimba in mod continuu. Perceptii, ganduri, dorinte, asteptari. Ma schimbam eu in ultimele luni. Mi-am dorit sa pot… mi-am dorit atat de tare sa ma vad putand reusi singur cu mine, sa fiu multumit de mine, sa pot sa imi dau una peste umar sis a spun: “bravo ma cretinule!”. Si ma apropii foarte tare sa simt ca sunt sufficient, ca pot atat de multe, ca nu sunt cum credeam eu sis a ma pot mandri cu mine. Dar cel mai important e ca am ajuns sa inteleg ca nu trebuie sa imi dovedesc nimic. Am ajuns sa ma bucur de sentimental de a fi om cu oameni.

Dincolo de ce isi doresc ceilalti, de ce asteapta ei, de ce e posibil sau imposibil, am un singur lucru: puterea de dorinta. Asta am avut mereu. Si asta e imposibil sa pierd. Vine din mine, din interiorul meu cu o forta mai presus decat slabiciunile si imaturitatea mea. Am puterea sa-mi doresc foarte multe lucruri; dar nu pentru ca nu am destul, ci pentru ca nu ma pot abtine….sa pot, sa vreau, sa imi doresc, sa fac pe dracu-n patru, sa razbat, sa trag, sa reusesc! Nu am limite in a-mi dori si in a incerca.

Maine, poimaine fac 24 de ani. Cand implineam 20 mi-am spus: today’s the day your life begins. Patru ani mai tarziu traiesc viata pe care am inceput-o atunci. Patru ani mai tarziu am reusit.

Imi amintesc perfect canapeaua cu vedere spre oras, balconul in care batea mereu vantul, mobila de bucatarie nou nouta si autobuzul verde ce trecea la ore fixe prin fata balconului meu de la parter. Imi amintesc de mine stand la un laptop asemanator celui de acum scriind despre faptul ca implinesc 20 de ani si calculand in secunde cat semnifica. Cel mai tare imi amintesc fiecare dimineata a anului acela, cand ma trezeam la 4 dimineata si primul lucru pe care mi-l spuneam era: “poti! Poti si azi! Si-ai sa vezi ca vei ajunge, nu stiu cum, sa lucrezi in televiziune”. Poate a fost anul acela, sau poate doar un moment necugetat, o intamplare, un noroc sau o sansa. Nu stiu ce a fost. Insa acum, lucrez in televiziune. Lucrez de 4 ani in televiziune. Pentru ca mi-am dorit….

Asa ca acum, 4 ani mai tarziu, aproape de implinirea a 24 ani de existenta, ma las liber sa imi doresc mai departe!! Sa cred, sa visez, sa fac, sa demonstrez si sa am curaj sa sper! La 24 de ani, imi doresc….

2 de enter.

nu e loc de metafore. n-au niciun rost. nu sunt aici, cum nu sunt nici in viata. straight up!

Ideea ca “ceea ce simti conteaza” merge atunci cand esti inconjurat de un lucru fantastic ce efectiv si in modul cel mai concret simti ca iese din tine. Cand nu-l ai, e doar ciudat. Te inconjoara, te protejeaza si viata o vezi prin acest filtru. Pare ca nimic rau nu se poate intampla. Iti da senzatia ca nu exista rau, ci doar situatii. Te simti stapan, in control, puternic, dornic de dat…pentru ca e o explozie in tine. Inauntru sunt 200 kg de artificii ce sunt aprinse de 1 singur fitil. E ca si cum 200 kg de artificii sunt aprinse si nu pot sa zboare spre cer. Si trebuie sa urli, sa dansezi, sa razi cu tot sufletul, pentru cad oar asa, supapa se deschide si ele ies si zboara. E o energie ce nu poti sa o contii singur si trebuie data, aruncata, izbita de toti si de toate. Devii dependent de ea, de energie; de aruncatul ei, de oferitul ei.

Fie ca traiesti pe pamant 2 secunde sau aproape 24 de ani, te obisnuiesti cu ritmul vietii de aici. Totul decurge normal, firesc si uneori ft previzibil. Am iubit intr-un anume fel un baiat. A inceput ca o cursa nebuna, o infinitate dispusa sa ne primeasca. Nu erau limite pentru ca le incalcam in fiecare secunda. Nu a existat societate, “ceea ce e bine”, aprobare sau pasare de orice altceva decat de energie. Apasam un buton si lumea se stingea din importanta. Exact asa era atunci. Totul era in pauza si totul se misca cu viteza luminii. Minutele au devenit zile si zilele au ajuns sa se faca luni. Lunile n-au intarziat sa se transforme in ani. Am taiat motul mai devreme decat ne asteptam, am mers de-a busilea foarte putin pentru ne-am trezit alergand. Am inceput sa vorbim mai tarziu…dar stii cum sunt geniile, vorbesc tarziu. Dar sic and am inceput sa vorbim, nimic n-a mai fost la fel.  Dar s-a terminat. Lunile s-au facut saptamani; saptamanile s-au transformat in zile si imediat dupa, zilele au devenit momente. Naturaletea s-a pierdut in trebuinta. Si trebuinta a inceput sa ne apese. Si cursa nebuna a ramas o amintire. Nu s-a terminat nimic, desi parca s-a incheiat o viata. Inca ne amintim de primele impiedicaturi, de primul ras si de primul cuvant. Avem juliturile pe genunchi de cand mergeam de-a busilea si uneori ne dor picioarele cand ne amintim cat am alergat. Si o sa ajungem sa si radem. Pentru ca mereu ne vom aminti. In 2 ani am crescut mari. Am devenit barbati. Am facut imprumuturi, am stat cu chirie, am economist si am cheltuit apoi tot. Ne-am panicat un pic, dar am ras pt ca stiam ca vom face alti bani. Si doamne cate si mai cate am facut.  Dar acum ne ridicam inapoi in picioare. Dureaza, dar sigur vom fi in picioare in curand. Soarele se vede mai repede din picioare! Acum il iubesc altfel, dar la fel de tare!

Revenind cu programul obisnuit de misto, doresc sa fac un anunt; nu de multumire sau recunostinta, ci, sa-i spunem de impacare sufleteasca, adresat celor 3 sau 4 (miliarde) de oameni care imi citesc cu regularitate blogul. Ma bucur sa stiu ca nu doar inspir acesti oameni dar si pentru ca I / stop. acum fac o paranteza. in continuare voi folosi un cuvant pentru care platesc licenta banoasa unui canal de televiziune care isi abordeaza publicul in felul acesta/ “entertain you”. Luand in considerare rating-ul meu distrugator (voi face chiar si o inregistrare la cerere ca sa va arat cu pixul, in transmisie directa si respectiv inregistrata, din apartamentul meu, hartia cu aceste date), voi fi nevoit ca de acum incolo sa imi angajez un personal calificat, cu facultate si masterat, ce urmeaza sa scrie acest blog alaturi de mine. Nu va speriati, tot eu voi tine fraiele. Cam atat cu anunturile.

In continuarea acestui program extraordinar doresc sa multumesc tuturor celor care au contribuit la succesul acestui blog. Ii sau le voi lua pe rand, in ordine cronologica si adresez scuze celor pe care este posibil sa ii sau le uit.  In primul rand doresc sa multumesc celor multi si prosti, mandrii posesori de bloguri, pentru ca mi-au dat curajul sa ma apuc sa scriu aceasta absurditate si pentru ca mi-au permis si sugerat contactul cu blogul dumnealor. Multumesc!; Multumesc Danemarcei si apartamentului mizerabil in care am trait timp de mai multe luni! Multumesc dle. Apartament! Multumesc Drosselbo!; Multumesc ignorantei si regulilor tampite care ne-au facut sa credem ca nu suntem indeajuns de merituosi pentru a ne cumpara un telefon mobil pe oferta de abonament. De asemenea, aceleasi multumiri le adresez celor care ne-au ingreunat accesul la internet! Multumim!; Multumesc tuturor celor de la care nu am absolut nimic de invatat pentru ca mi-au aratat ca poti fi precum masa si totusi sa ajungem in acelasi loc, in acelasi timp! (inca nu sunt gata sa admit ca sunt o masa) Deci, va multumesc!; Multumesc celor care nu reusesc sa diferentieze binele si raul, celor musculosi si periculosi, pentru ca mi-au dat posibilitatea sa nu ii includ in acest blog din cauza neplacerii provocate de o posibila spitalizare, astfel contribuind fara sa stie la mentinerea unei farami de demnitate a acestui blog! Multumesc, ba! Multumesc fetelor frumoase, fetelor sensibile si in general fetelor pentru ca m-ati facut sa visez la luna! Multumesc baietilor care nu mai sunt de mult pusti si care au influentat pozitiv acest blog! Multumesc! – pluralul nu include pe multi; Multumesc piticilor care au crescut intre timp, si care au ramas pe pozitii, optimisti ca in prima zi! Multumesc! Multumesc orelor dureros de plictisitoare care au dat nastere sutelor de cuvinte cuprinse in aceste pagini virtuale! Voi multumi chiar si datei de 20 mai pentru ca a imbogatit sau saracit acest blog cu inca o pagina! Multumesc, mama, ca m-am nascut pe 20 mai! Multumesc gastii de la salsa, desi ei fiind straini majoritatea, nu vor intelege nimic din acest blog! Dar, multumesc! Intr-un mult asteptat final, multumesc cuvintelor si companiilor ce detin domeniu pe internet pentru imbogatirea acestui spatiu virtual cu multe prostii! Multumesc libertatii de exprimare si posibilitatii extraordinare de a debita cuvinte gen cacat, muci sau celor ce definesc ‘localitati’ genitale in mod liber, fara restrictii, pentru ca astfel sa poti castiga un ban la televizor sau chiar aici, pe internet, pentru cuvintele alese si deloc comune care se aseaza convenabil pe un blog virtual si mai ales pe un card de camera video si la care deloc surprinzator se uita zeci si chiar sute de mii de oameni! Respect de aceasta data celor care au facut bani din nimic si studentilor care merg la mare pe banii produsi de accesarile de blog! Va multumim ca existati!

In rest, va doresc din toata inima numai bucurii si voi incheia cu o fraza arhicunoscuta in Romania, care sper sa nu provoace o incalcare de drepturi. Iubiti-va mult!

o lume nebuna. o speranta apasatoare. o dorinta pierduta. o alegere prosteasca. o clipa salvatoare. o realitate puternica.o dezamagire distrugatoare. o viata aglomerata.

intr-o lume nebuna, o speranta apasatoare te face sa mergi inainte, sa reusesti, sa nu te dai batut. lasi in urma o dorinta pierduta pt ca apoi sa cladesti altele, realizabile, visate. o alegere prosteasca te poate conduce la o dezamagire distrugatoare din care sa nu mai iesi. dar chiar si asa, ma bazez pe o clipa salvatoare, astfel ca in viata asta aglomerata si contra realitatii permanent puternice, sa pot cauza diferente constructive vietii mele si a celor din jurul meu.

o lume. o speranta. o dorinta. o alegere. o clipa. o realitate. o dezamagire. o viata.

nebuna. salvatoare. puternica. prosteasca. pierduta. apasatoare. distrugatoare. aglomerata.

Cat de mult e prea putin? Dar, mai important, cat de putin de mult prea mult? Cel mai simplu e sa ajustam asteptari. E usor, pueril chiar. Un cuvant, un moment, un scenariu si macar un personaj e de ajuns. Cate asteptari pe cap de locuitor sunt in lume? Voi lansa o teorie: cu cat deschizi mai larg ochii, cu cat implinirea se intrevede mai la orizont, asteptarile cresc. Prost cuvant. Hai sa ne jucam putin. Sa inlocuim ‘asteptari’ cu ‘dorinte’. Sa recitim. Hmmmm….. Sa incercam acum cu ‘dezamagiri’. Daca am pune ‘vieti’, lucrurile ar lua o turnura ridicola.

Acum, aici, e prea putin. La fel si maine si saptamana viitoare. Luna viitoare ia o alta turnura iar la anul viitor nici nu ne putem gandi. Ce s-a intamplat? Daca nu s-a intamplat nimic si asa a fost dintotdeauna? Cat de mult vrei sa deschizi ochii pana sa vrei cu disperare sa-i inchizi la loc? Zambim spre est. Cine stie?!

Spor la aranjat cuvinte!

este una dintre acele zile; una dintre acele zile cand inteleg, sau am falsa, dar credula impresie ca inteleg ce canta cei multi artisti francezi. este una dintre acele destule zile in care nu am asteptari, in care deschid ochii linistit si calm si nu vreau nimic. fericirea e prost inteleasa. asteptarile scad dramatic pana la punctul in care nu mai inseamna nimic. si tot ce ramane din multele secunde trecute e una singura, o singura asteptare; o privire inspre maine. prea putin inspre ieri si deloc inspre azi. maine, saptamana viitoare, luna viitoare si cel mai adesea anul viitor. daca am putea, oare am putea sa transmitem un sentiment fara cuvinte? poti sa ma privesti si sa simti ceea ce simt, si sa vezi ceea ce vad, si sa crezi ceea ce cred si sa imi spui cum e? cum e? ce e? de ce e? maine cum va fi? dar saptamana viitoare? poate stii ceva de anul viitor… sau poate nu. daca azi e azi si maine e maine de ce asa e acum? si de ce acum e asa? daca in spatele fiecarui asa si fiecarui acum ar fi un alt cuvant, un sentiment , o stare, ar fi cam multe la un loc. sau poate prea putine ca completeze o imagine. si o imagine are 1000 de cuvinte. dar cate stari, cate sentimente? daca am transmite tot ceea ce simtim fara cuvinte am fi doar gloata de muti ce gesticuleaza? muzica.

well, this is one of the only posts in english. i would like to share more information on what i’m doing here. i decided a couple of months ago that i won’t be able to resist within a different time, but more important, space environment without some serious dancing. so, for 2 months i have tried to convince some people with certain decision-making jobs in the university where i’m studying to let me, help me and support me in organizing a salsa course. i have succeeded in setting up this course. i spread the word, made posters and tried to let everyone know that finally, something is about to start at the university, concerning dance. the result was amazing. in the first 2 courses i had an average number of 90-100 students. there was literally no space for dancing. the number got down a bit and we ended up 30-35 faithful students dancing salsa every tuesday from 6 pm. we even had 2 salsa parties, organized by one of our fellow students (Dee) in a club in town. i think we are all thankful to Dee for taking time to do these things, thus upgrading the course more into an experience. we laughed, we learned a lot about salsa, and more important, we had fun. we’re planning a trip to Arhus at the end of june. we’re gonna go to a salsa club where we can actually see what a latin party is all about. i would like to thank you all for participating and taking interest in this course! hopefully i will see at least some of you next semester in the same circumstances! and for those of you with erasmus, i hope this course only made the Denmark experience more fun!! {the pictures are taken by Emil emilav.blogspot.com , except the 3 or 4 from the latin party! thanks so much Emil}

[ei bine, mai multe informatii stau sa iasa la iveala. am hotarat acum ceva luni ca nu voi putea rezista in alt cadru de timp dar mai ales de spatiu, fara putin dans. asa ca timp de vreo 2 luni am incercat sa conving niste oameni cu anumite pozitii in universitatea unde sunt student sa ma lase, sa ma sustina si sa ma ajute sa organizez un curs de dans. am ezitat putin intre cateva stiluri, dar in final am hotarat sa invat studentii salsa. am dat sfoara-n tara, am facut postere si anunturi si am incercat sa informez cat mai multa lume. rezultatul a fost extraordinar. la primele 2 cursuri am avut o medie de 90-100 de studenti. efectiv nu aveam loc sa dansam. s-au imputinat intre timp, am ramas spre final vreo 30-35, fideli, care au reusit sa invete mai mult decat ma asteptam si m-au facut ca de fiecare data sa vin cu acelasi interes la curs. de-a lungul celor 3-4 luni in care am desfasurat cursul am avut placerea sa avem si 2 partyuri, organizate de unul dintre cursanti intr-un club din oras (Dee), caruia ii multumesc pentru interes, ajutor si propuneri. am dansat salsa, ne-am distrat, am ras si cel mai important: ne-am simtit bine, dansand. acum planuim o excursie in Arhus la sfarsitul lui iunie intr-un club cu specific de salsa, unde sa petrecem cu profesionistii :)). va multumesc tuturor pentru participare, sustinere si interes si sper sa ne vedem si semestrul viitor!!] {pozele sunt facute de Emil emilav.blogspot.com, exceptand cele 3 sau 4 de la latin party! multumim Emil!