Povestea întâi.

Draga mea,

Am numai gânduri lumeşti şi carnale cu tine.
Vorbim prea mult de sacru şi animalic, de parcă noi am şti cu adevărat ce e sacru, de parcă noi am şti ce e cu adevărat animalic. Nu ştim nimic din cele două. Să nu te plângi acum de ce iţi doreşti. Doreşte. Vibrează. Fii râu, fluviu, dă drumul barajului sa mă inunde. Sunt un copil–mascul. Şi, dincolo de toate, am ceva cu care să te pătrund, în cap, direct, lăsând la o parte orice câmp de război ori de pace. Suntem la mijloc, Pasăre, între zi şi noapte.
Suntem încă atât de prinşi între carnal şi probabil.
Ştii ce-ţi propun? Să trecem în revistă viaţa fără obişnuinţă, fără al meu, al tău. Fără scop matematica dispare şi doar aşa se nasc forme ale frumosului, care nu ştiu exact ce este, cum apare, pentru că prea des se confundă cu urâtul pe care îl simt când nu sunt.

Să trecem odată prin tot! Avem tot! Avem tot timpul nostru pe bătaia inimii noastre, care încă face secunde umane.
De la primitiv am putea începe, iar primitiv înseamnă pentru mine să te mângâi pe spate uşor, până la coapse, să-ţi dau electricitate şi forma primordială, să te fac cum vreau eu femeie, să te tremur, să te scutur. Iar când ajung la fese să te plesnesc uşor, abia să roşeşti, dar să-ţi placă... să fii un pic speriată, dar asta de fapt să îţi deschidă minunea, să se-ntrebe un pic dacă în dreptul ei stă un duşman, un inamic, ori un prieten.
Ce-i inamic?
Ce e prieten?
Nu ştiu. Doar simt Eu, anonim, pelerin, călător obosit de explozii solare şi trenuri şi case, eu care aş vrea să te fac şi mică şi mare.
Şi regină şi vulgară, răcnind urât de poţi, deşi te simt luminoasă... dar ai în inventarul tău mai mult chiar.
Nu-ţi fie teamă. Dar ce spun aici? Îmi este teamă? Îmi este frică?
Nu... nici n-am început. E ceva nou.
Nu-mi mai rămâne decât să te pătrund încet cu-al meu falus... uşor, nu vreau să-ţi violez regatul. Nu ar fi corect ce nu simt, nu aş pleca la război nici cu tunul, nici cu un biet soldat.
Întâi o sa te frământ cu mâinile mele de copil-bătrân-bărbat, apoi, când forma ta un chip a luat, aidoma mie, ce neatent nu ţine socoteala, îţi voi vibra în pântec cu ochiul... căci nu mă grăbesc să risipesc ce am pentru sine.

Tu până aici ai să fii tu şi poate încă ceva de care vrei să scapi ori să uiţi, deşi se ţine un pic regina de tine. Orice femeie vrea să fie regină, nu iapă. Ce mă fac cu un regat de regine, când nu sunt rege? Sunt doar un călător
uneori implicat, uneori perturbant, dar pe calea cea bună adică... săltând lumea în jur când nu îi este frică.
Nu folosesc simboluri, nu folosesc poziţii, din orice loc ne vom aprinde te voi pătrunde uşor... aşa îmi place mie, uşor, doar de o mică şoaptă, chiar sa te sperii că s-a terminat, că numai asta e tot ce am provocat. Şi nici măcar un sfert în tine n-am intrat... Simţi. Şi pe tine iţi vine să te zgârii şi chiar în gând să te cerţi cum ţi-ai dorit mai mult, cum ai putut să speri.

Dar prietenul meu falus, care e numai puls de inimă turbat, încet îţi trece pragul şi ştii că te înşeli... tu blânda draga mea, am început. Încet-uşor, încet-uşor şi dintr-o dată tot cu tot ce am, cu tot ce am, cu totul te pătrund, mai tare, apăsat, până când te deschizi, lumină şi simt că nu mai vrei sa fiu atent cu tine, că vrei să te rup, că vrei să te ucid.
Dar nu, draga mea luminoasă... nu vreau să te ucid. Doar să mă simţi în tine aş vrea, până când din fluviu în alt fluviu te vei transforma, iar eu atunci mai tare te voi penetra, până când aş simţi că acum e sfârşitul aş vrea să simţi, draga mea, că dincolo de asta nu e altceva. Doar eu fără tine, doar tu fără mine.
Amândoi în Eu.
Amândoi în tine.

Pe mine în sus mă ridic.
Nu am aripi, am falus.
Sunt greu. Ce e sacru?
Animalic? Dezastru. Nu ştiu. E târziu şi e soare.

Dar până când ne despărţim de carnal... ce e sacru? Ce e animal?
Definiţii stabile există. M-am plictisit de dileme.
Tot ce ştiu e că dincolo de orgie există CUVÂNTUL, care are putere. Cuvântul înalţă, cuvântul uneşte fiinţă cu fiinţă până în tăcere.

-